marți, 18 martie 2014

Fermuarul tras peste inimă




                                              


              Ai făcut adesea un lucru. După o zi plină, în adevăratul sens, te-ai întors în cămăruţa ta, ai trântit cheile sau geanta pe o masă şi ţi-ai scos dintr-o singură mişcare şi zâmbetul de pe faţă şi privirea aparent lipsită de griji. Eşti epuizat. E firesc. 

Se întâmplă şi la oameni mai mari. Ştii cine sunt, nu-i aşa? 
Cei pe care îi priveşti cu coada ochiului pentru că se învârt prin societate ca titirezii şi toată lumea le acordă atenţie. Poate au carismă, poate dispun de faimă, bani sau acea simetrie a trăsăturilor fizice pe care o numim frumuseţe. Te lupţi să le semeni sau rămâi tu însuţi, sperând că vei ocupa aşa un loc ca al lor în lume.

Faci ceva, mereu facem câte ceva dar când se întâmplă acel rutinier lucru de la sfârşitul zilei, sosirea pleoştită acasă cu dezbrăcatul de rigoare a feţei sociale; ţi-ai dori să te aştepte pe cuierul din hol câte o mască cu etichetă de genul ,,dispoziţie de relaxare”. Nu e vizibilă dar întinzi mîna şi o iei de multe ori. Te cuibăreşti în fotoliu sau în colţul preferat al proprietăţii tale şi eşti în sfârşit în largul tău. 

      E obositor să fii drăguţ, politicos şi nepericulos faţă de ei, oricine sunt aceştia, cel puţin opt ore pe zi?! Dacă ai o poziţie de conducere ţi-ai luat adeverinţă de scutire, nu te mai osteneşti.

    Imaginează-ţi o balanţă. Tu eşti centrul ei, undeva pe la mijloc între ,,cei şapte ani de acasă” şi normele sociale. Poate ambele talere sunt goale şi te avem numai pe tine. Exact aşa cum te prezinţi. Dar, cine eşti? Dacă ai da la o parte rutina şi ambalajele dispoziţiilor ai avea curaj să te priveşti sau să te laşi urmărit? 
         Poţi replica că nu trăim într-o cultură terapeutică, precum cea americană şi că nu avem nevoie de introspecţii de-astea. Cine mă place, să mă ia de-a gata. Cine nu doar că te place, ci te iubeşte profund te va provoca constant să faci un anumit lucru. 
Când ajungi acasă să nu mai trânteşti ostentativ nimic şi mai ales, nu întinzi mâna după măşti. Îţi laşi inima să respire. Toată ziua ai tras un fermuar peste ea, achiziţionat din magazinul aparenţelor, atunci când ai simţit că trebuie să joci un rol, să nu te detaşezi de el o clipă şi să fii potrivitul din locul potrivit. 

   Eu, în mod timid sau îndrăzneţ, în funcţie de tine...pledez pentru naturaleţe. Nu sar cu gândul la natură, la latura sălbatică a celor ce se poartă de parcă ar avea fraţi în regnul animal ci aş promova Clubul celor Liberi. Oricine ar fi dispus să fie el însuşi, ar avea acces nelimitat în el. Înainte să îmi aduci vreo 400 de oameni care să mă convingă că ei sunt autentici, că nu am inventat eu conceptul de ,,be yourself”; întreabă-i dacă sunt ei înşişi şi le place ceea ce sunt. Dacă conştiinţa lor le este prietenă, mintea apropiată, iar inima nu îi judecă.

   Ai verificat în dreptul tău dacă ai vreun fermuar tras peste inimă? Poate e negru de la ură sau galben de gelozie, oricum ar fi nu se asortează cu scopul pentru care ai fost creat. Libertatea. Creatorul a plătit preţul libertăţii tale şi tu întorci spatele crucii pe care a fost pusă?! Pentru tine e doar o poveste de Paşti?
 Oare nu ştii că El a văzut tânjirea uscată a sufletului tău după o stare permanenta în care să fii tu însuţi, să nu mai foloseşti măşti şi roluri sociale? Să fii doar tu şi să îţi placă ce vezi. 

   Cu siguranţă, ai remarcat prin anumite locuri câţiva ,,nebuni” care par tot timpul atât de liniştiţi, împăcaţi şi cum ţi-ai dori tu şi, chiar sunt. Nu datorită posesiunilor sau statutului ci a apartenenţei la Clubul celor liberi. Veste mai mult decât bună. 
Există deja acest club. Cineva a avut grijă să îl întemeieze cu peste 2000 de ani în urmă. Ţi-a lăsat şi invitaţie sub forma unei Cărţi pe care poate o iubeşti, o dispreţuieşti sau pur şi simplu o ignori. Însă doar această Carte îţi va arăta ,,cu degetul” singura persoană din univers care te poate face liber. Libertatea are un nume, nu-i prea popular şi s-ar putea să te tulbure, dar nu există altul pentru ea decât: Isus Cristos.

    Ironia cea mai crudă e că mulţi oameni se cred ei înşişi fără El. Chiar cred că dacă se lasă pe mâna Lui, le va anula personalitatea, voinţa sau inteligenţa. Dacă vor persista în credinţa aceasta falsă, odata la sfârşitul timpului, li se vor deschide ochii şi vor vedea că s-au luptat să fie liberi, respingând Libertatea; că inima lor nu a respirat datorită fermuarelor încheiate peste ea dar ei aveau iluzia sănătăţii, şi că a existat un paradox a celor pe care i-au numit ,,nebuni”: Isus Cristos nu i-a anulat sau transformat în nişte roboţei religioşi ci prin cunoaşterea Lui au devenit tot mai mult ei înşişi, cei ce trebuiau să fie încă de la începutul Creaţiei. 

     Libertatea nu are puterea să te anuleze ci doar să te schimbe. Tu doar trăieşti cu minciuna că eşti tu însuţi, cel care îţi trăieşti şi controlezi propia viaţă dar tu eşti pierdut, angajat cu normă întreagă în organizaţia celor trei: Satan, firea ta păcătoasă şi lumea. 
    Cu cât cunosc mai mult Libertatea cu atât mă cunosc mai bine pe mine. Eu am folosit fermuare cu diverse nuanţe, dar libertatea mi le-a scos folosind ca instrument nu un cleşte de condamnare şi durere ci atingerea dragostei.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu