marți, 28 octombrie 2014

Niciun loc liber


                                           



      Poate nu ai excelat niciodată la sport sau activităţi fizice dar dacă eşti creştin, indiferent de greutatea ta în kilograme sau forţa muşchilor, eşti într-o arenă de luptă. Din afară se vede că trăim cu toţii între ziduri de beton, sticlă, parcuri frumoase şi mall-uri. Realitatea care nu se vede şi cea care ne-ar îngrozi dacă Dumnezeu ne-ar deschide ochii spre supranatural, e că lângă fiecare om de pe acest pământ se află permanent tatăl lui spiritual: Dumnezeu sau diavolul şi cei doi nu îşi vor strânge mâinile niciodată ci vor lupta pentru suflete.

       Într-o încăpere plină de oameni, poţi simţi tensiune şi ceva în aer uneori, şi se găseşte repede explicaţia: nu au interese comune sau sunt prea diferiţi. Dar cum rămâne cu cele două Împărăţii? Când un fiu al întunericului stă alături de un fiu al luminii, se dă o bătălie în văzduh. Cel rău îl provoacă pe fiul lui la tot felul de glume sau subiecte de ceartă ca să îi înăbuşe vocea firavă a conştiinţei care îi vorbeşte când e lângă un creştin, şi se dă o bătălie corp la corp pe un ring invizibil. Îngerii lui Dumnezeu lovesc în demoni pentru a ajunge la sufletul omului. 
    Ceea ce spun nu sunt secvenţe dintr-un film SF şi dacă citind aceste rânduri te revolţi, înseamnă că viaţa ta e o umblare prin vedere strict cu ochii fizici şi nu ai avut parte de atingerea lui Dumnezeu care să-ţi deschidă şi ochii spirituali. Cere-I să o facă! El nu are plăcere mai mare decât restaurarea... 

      Lumea e pentru un creştin care îşi practică credinţa, precum un autobuz mare şi plin până la ultimul scaun şi în care toţi primesc câte un loc, în afară de el. Dacă lumea îi spune unui creştin: "bine ai venit printre noi, ocupă loc şi simte-te ca şi acasă", e clar că acel om e asemănător cu ei şi de aceea îl iubesc. Suntem chemaţi să trăim în pace cu oamenii şi să îi iubim, dar uite o veste: ei NU ne vor iubi! Cel puţin până nu ajung fraţii noştri în Cristos.

Aş vrea să încetez de tot să mai sper că există ceva bun într-un necredincios care va învinge şi îl va face să mă accepte. M-am ales cu multe lacrimi, frustrare şi nervi pentru că am aşteptat să fie bine şi să mă simt liberă în orice companie umană cât timp eu fac ce trebuie. Nu funcţionează legea reciprocităţii cu lumea: dacă eu sunt bună, mai degrabă ei vor fi şi mai răi.
       E legea păcatului care îi ţine robi şi nu au alternative decât să acţioneze pe baza ei. Cineva mi-a spus odată: scuză-ne că noi vorbim şi porcoşenii, aşa ne e firea. Era necredincios şi totuşi a spus un adevăr biblic. Firea lor pământească era vinovata pentru limbajul lor. 
Niciun loc liber pentru un creştin dar oamenii te văd mai bine când stai în picioare şi trebuie să admită că ai o altă fire. Creaţi pentru slavă, să învăţăm bucuria de a nu primi aici un loc.
     Suntem în pericol dacă ni se face loc şi suntem primiţi cu braţele deschise întotdeauna.

   Crezul unei anumite religii neoprotestante spune că trebuie să fim ca ei cât mai mult ca să îi câştigăm, dar dacă ai cea mai scumpă haină albă vei vrea oare să intri într-o baltă de noroi lângă cineva îmbrăcat în zdrenţe?! Gândeşte-te! Un scaun liber aici în cursa spre iad sau unul rezervat în Împărăţie? 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu