miercuri, 1 octombrie 2014

O noapte la spital

      
                                                 


       Purtam un halat alb şi mă plimbam pe un coridor lung cu pereţi de culoare închisă, ce îţi dădeau o senzaţie de claustrofobie. Eram asistentă şi aveam responsabilităţi. Spitalul era plin de oameni dar nu aveau răni fizice şi totuşi aşteptau tăcuţi, pe scaune la etajul unu, să primeasca ajutor. Cele două etaje ale spitalului se terminau la ambele capete cu balcoane galbene mari, iar din balcon coborai cu uşurinţă pe scări exterioare în curte. Alergam de la o cameră la alta şi nu mă întâlneam cu nici o altă asistentă. Ştiam că spitalul are doi chirurgi iar unul din ei e cel pentru care lucrez. Îi ştiam numele. Era cunoscut în domeniul lui. Nu mă puteam mira, de parcă acel el chiar făcuse carieră în medicină.
   Nu aveam timp să mă ocup de mine şi nu observam că uniforma începe să prindă o culoare roşiatică la umeri. Chirurgii erau acolo dar aveau multă treabă şi nu ştiam în care zonă din spital au ajuns. Am intrat într-o cameră unde erau mai multe paturi supraetajate, ocupată doar de femei. De toate vârstele şi nuanţele pielii.
Stăteam pe pragul camerei şi încercam să vorbesc cu ele dar era un vacarm şi o nebunie care îmi acopereau cuvintele. O femeie de culoare închisă a pielii mă privea fix cu ochi răi şi se aruncă pe neaşteptate asupra mea, îşi infipse unghiile în carnea de pe umerii mei şi mă zgârie ca un animal de pradă. Am fugit. Sângeram.

    Ajutasem suflete pierdute, acum aveam eu nevoie de îngrijire. Îmi purtam toate rănile vieţii pe umeri, în amprenta lăsată de cele doua mâini. Am inceput să îmi caut chirurgul, cine altcineva s-ar fi putut ocupa de mine?! El trebuia să ştie cum să mă trateze. Mergeam prin tot spitalul, pe lângă oamenii ca nişte statui de ceară de pe scaune şi nu mă puteam gândi decât la chirurgul meu. Am ajuns la etajul doi şi brusc au aparut amândoi medicii în faţa mea, de parcă ar fi fost lăsaţi cu paraşuta. Aveam lângă mine un barbat blond cu ochelari, îmbrăcat in halatul de medic şi pe chirurgul care ma ,,angajase''. El purta haine de stradă, mai exact o cămaşă neagră şi pantaloni negri. Am început să vorbim, şi a mai venit cineva, o fată pe care nu o cunoşteam. Ea vorbea mai mult cu bărbatul blond. Eu mi-am arătat umerii şi am cerut ceva. Orice pentru durere.
Blondul l-a lăsat pe chirurgul meu să îmi răspundă dar el parcă era la sute de km distanţă. Nu mă privea cu adevărat şi când a inceput să îmi vorbească m-a copleşit un sentiment adânc. Dezamăgire. Şi milă.

El ducea o lupta, căci o parte din el ar fi dorit să mă ajute, credea ca aşa e drept; dar altă parte era trasă spre celelalte atribuţii pe care le avea. Mi-a spus, parcă cerşind scuze şi să îl eliberez, că ar trebui sa stea toata noaptea cu mine şi să îmi facă tratament, că am nevoie de o pungă întreaga cu apă în vene şi trebuie să stau în perfurzii. Însă el nu are timp, îi ia mult lichidului până se scurge în venă şi el, chirurgul nu are timp pentru asta. L-am lăsat sa plece, ba chiar l-am încurajat. I-am spus că o să mă descurc singură. 

Bărbatul blond m-a privit, dar ceva îl bloca să intervină. Au dispărut amândoi şi eu mi-am continuat ,,plimbarea'' prin spital dar eram mereu preocupată de chirurgul meu şi mi-am pus în gând să îl aştept toată noaptea. Ştiam că va veni dupa ce îşi va termina treburile. Era o noapte adâncă şi liniştită...

         Era noapte şi în camera mea când m-am trezit şi m-am întrebat dacă ăsta a fost tot visul.
 Am adormit iar şi am primit continuarea. Totul era atât de real că mi-am pipăit umerii când m-am trezit dimineaţa. Nu aveau semne fizice...In ,,partea a doua'' eram împreuna cu alte asistente şi a apărut el. Chirurgul nu s-a uitat la nici o fată. Toate ,,asistentele'' făceau ceva ca să îl impresioneze. Atrăgeau atenţia spre ele, se promovau. Sincer, nu ştiam care le era scopul. Eu una îl cunosteam pe al meu. Aveam nevoie de ajutorul chirurgului. Punct. 

Aveam încă rănile mele dar mâinile îmi erau ocupate cu ceva bandaje si tifoane. Ţineam şi o inimă în palme. I-am strigat de cum l-am văzut: ,,De ce ai întârziat atât? Te-am aşteptat! Sunt atâţia care au nevoie de ajutor.'' Încercam să îi arăt unde e nevoie de el. 
Spre surprinderea şi şocul meu, chirurgul vine spre mine şi strigă ceva de genul: ,, De astfel de o soţie am nevoie! În sfârşit, am găsit-o!'' O serie întreagă de astfel de exclamaţii spontane, iar faţa lui strălucea.
M-a îmbrăţişat şi mi-a sărutat obrajii, iar eu eram paralizată de uimire căci cuvintele ,,căsătorie'' şi ,,soţie'' nu se pomenisera în spital sau în relaţia cu el. Nu aveam astfel de aşteptări de la el.

Celelalte fete amuţiseră şi au inceput să îşi arate indignarea după o vreme. ,,Tocmai pe ea...cine e ea?!'' Hm, sunt acea ,,Ea'' care s-a trezit în urmă cu doi ani, în vara lui 2012 din acest vis şi nu ştiam pe atunci că prima parte va caracteriza o perioadă importantă din viaţa mea. Nu ştiam că există vise pe care le trăieşti minut cu minut, scene în care joci ca într-un film. A fost o realitate spirituală spitalul iar personajele cât se poate de reale. L-am iubit pe ,,chirurg" dar '' Cum aș putea să-mi iau răspunderea de-a te face să alegi ceva numai pentru că acel ceva este ceea ce-am ales eu? Nimeni n-are dreptul să aleagă pentru altul, oricât l-ar iubi..." (Ileana Vulpescu). Luna care a început îmi aminteşte trăirile dulci-amărui de atunci.
      Urmează partea a doua, visată dar netrăită. Cu alt personaj masculin pentru că e imposibil ca primul să mai joace un rol alături de mine.

    Octombrie, lună misterioasă, motto-ul tău vor fi versurile:
 ,,Doamne, a crede vreau, Tu să mă-nveţi, întotdeauna aş vrea, Tu să mă-nveţi; oricât AŞ RENUNŢA făcând doar voia Ta, deplin a mă preda, Tu să mă-nveţi...
Doamne a crede vreau, Tu să mă-nveţi, vreau să-Ţi fiu martor viu, Tu să mă-nveţi; iată trec zilele, albe sunt holdele, Tu-mi spui: coseşte-le, Tu să mă-nveţi..."


                                 





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu