duminică, 25 septembrie 2016

Prietenul meu, celibatul



Nu va speriati de titlu. Cele ce urmeaza nu sunt o declaratie ca raman celibatara si un lobby pentru viata de celibat. E un text din jurnalul meu personal, pe care m-am decis sa il impart cu voi. Cu voi, fetele.    L-am scris in anul 2012, intr-o seara in care am avut o revelatie. Sa ma bucur la maxim de fiecare etapa si sa nu traiesc pentru ziua nuntii. Fata care nu e fericita singura, nu va fi nici in casatorie! 

”Am primit un mesaj de la o prietena care se va casatori la primavara. Cand mi-a sunat telefonul,
m-am intrebat cine imi scrie la ora 11 noaptea. Dar ea e inca in Italia si se va repatria peste o saptamana. In bagaje va aduce amintirile anilor traiti acolo dar si nerabdarea ei de a fi cu viitorul sot.

M-a cuprins o stare de dor. Nu dupa ceva ce va veni, nu dupa print, ci dupa ceva din trecut. Eu, Roxi si Dana, trioul de printese a lui Dumnezeu, suntem aproape sa ne despartim de un bun prieten: celibatul. Acum incepe sa ma doara, chiar organic toate pierderile ce le voi avea.

Am retrait scena cu ele de anul trecut, la Pasti pe o strada din Italia. Mergeam, aproape ca pluteam pe un trotuar tinandu-ne de brat si tin minte ca Dana era intre noi ca un pod in carne si oase, pentru ca eu si Roxi ne incapatanam sa nu tinem una la alta cum o facem azi. In ziua aia, am ras mult si am vorbit ca trei surori. In ziua aia, au fost surorile pe care mi le-am dorit dar nu le-am avut niciodata.

In ziua aia perioada de asteptare merita toti ,,banii''. Si, dupa ce am citit mesajul, 
mi-am vazut documentele word de pe desktop cu alti ochi. Alea semnate cu numele si prenumele meu. Voi renunta la numele meu. Voi renunta la dulcea asteptare cu toate fazele ei de pomina, voi renunta la plimbari lungi de una singura, voi renunta la.....Of, nu...Ar trebui sa ma opresc. De ce nu mi-a spus nici o femeie casatorita ca doare, mai rau ca o durere de masea, (dar nimeni nu vrea sa recunoasca) despartirea de versiunea ta celibatara?!

Fiicele Romaniei isi plang fecioria dar in ascuns...Daca ar iesi pe strazi sau pe camp ca fiicele Ierusalimului din primele secole, eu as fi lidera procesului de jelire si ingropare a cufarului ce contine comorile unei fete single. Cred ca va trebui sa fiu beata, dar nu de vin ca sa ajung eu in fata altarului cu Printul. Numai daca ma va imbata la propriu cu dragostea lui, voi reusi sa fac fiecare pas micut pana in fata. Cand o sa imi schimb numele, oare nu va fi ca si cum as trada un prieten?! Poate chiar o parte din mine...

M-am intrebat tare ,,Doamne, de ce trebuie sa fie viata unei femei o cautare a aceluia caruia sa i se supuna?''

Tacere. Poate ca Eva, prima doamna a lumii m-ar putea ajuta cu un raspuns. Ea ne-a transmis ,,boala'' dorintelor. Dorintele noastre cele mai adanci se tin dupa ei...

Va fi ciudat sa nu imi mai scriu numele. Sa il ,,imprumut'' pe al altuia. Imi place prea mult numele meu. Suna nobil si antic. Poate negociez cu el sa il pastrez. In clipele astea parca mi-a tras cineva o perdea de pe ochi si vad. Vad ca unele lucruri ce le fac acum , in perioada de asteptare sunt ,,de unica folosinta.'' Le fac pentru ultima data apoi le impachetez intr-un album cu poze si amintiri.

 Nu vreau sa sune ca si cum m-as duce la inchisoare si dramatizez dar casatoria, pe langa noile bucurii ce mi le va aduce, ma va desparti pe veci, etern, forever -si ce alt sinonim sa mai gasesc?- de unele obiceiuri, prietenii, lucruri personale....

    Duse vor fi ritualurile mele cu mama, zilele de sambata in care gateam impreuna si trageam si de timp ca sa povestim, dar mereu mai ramanea ceva de spus...Duse vor fi plimbarile noastre obisnuite la cumparaturi sau doar ca sport, doar ca sa fim impreuna; cele neobisnuite cand e seara sau cand prindeam un apus ,,desenat'' parca pentru noi, ori drumurile memorabile la librarii cu amandoi parintii; duse pe veci vor fi dezbaterile cu rasete dar si cu lacrimi; duse vor fi taclalele nesfarsite si analitice despre Print...
Duse vor fi...mainile mamei prin parul meu, acele discutii ,,speciale'' cu fetele, reactiile de femeie independenta si toate fazele de genul ,,eu nu am nevoie de un barbat''...Duse vor fi.....Am o lista prea lunga...Si scriu fara sa imi pese ca plang. Nu ma vede nimeni...

Imi voi trada cel mai vechi prieten. Daca ar avea voce, m-ar intreba ,,De ce ma lasi? Te merita Printul mai mult decat mine?'' Da, celibatule scump, el ma asteapta si ma merita dar tot ma doare ca o sa pleci la alta.
Alta fata care te va uri ca mine la inceput, apoi te va tolera, ca in final sa se obisnuiasca cu tine si chiar spre sfarsit sa realizeze ca s-a indragostit de tine. Am vazut cam tarziu ca esti imperios necesar in viata unei fete si ca tu o sa razi la urma. De noi.

Pentru ca nu ti-am cautat ,,dulciurile'' prin buzunare si ne-am uitat la mainile tale goale de ,,lucruri facute in doi.'' Ai atatea comori si lucruri de explorat. De ce imi spui abia acum tare, sa auda si partea mea adormita de doruri; ca am fost prostuta odata sa cred ca viata adevarata incepe cand imi voi cunoaste Printul. Viata mea din belsug a inceput cand mi-am cunoscut Primul Logodnic, si viata incepe in fiecare ,,azi''.

    O sa-mi fie dor de seara asta intr-o zi cand voi fi in bratele lui. Stiu ca atunci nu-mi voi dori sa mai plec de acolo, din caminul inimii lui; doar ca o piesa, o carte sau poate o fata single imi va aminti de seara asta si de lectia (re)invatata. In zile ca asta toate lucrurile mici conteaza.

Ele sunt Comori. Pierderi. Furate de timp si de dragostea dintre un el si o ea. Lucrurile mici sunt importante...Doamne, de ce vad atat de greu fetele ca asta e tot ce avem si nici nu ne trebuie ceva in plus in perioada de asteptare? Ne-ai daruit ,,detaliile''. O cana cu lapte si miere savurata cu romanul tau preferat, discutiile de fiecare seara cu mama, mesajele de incurajare de la un prieten, visatul cu ochii deschisi, sedintele foto pe unde apuci, cursurile, viata de student...Daca s-ar putea, as ramane in rol de studenta o viata. Poate as primi si o diploma. Nu-mi puneti eticheta. Nu m-am imbolnavit de sindromul Peter Pann. Cresc in fiecare zi, cu placere....

Dar pierd, odata cu schimbarile aduse de fiecare etapa. As trece mai usor peste pierderi daca nu ar fi gustul de mucegai al regretului ce il am acum. Ca am indraznit sa fiu nemultumita de singuratate, sa pun intrebarea ,,dar de ce nu vine odata?'', sa pierd timpul cu plangeri...

Nu ma mai intalnesc cu nici un moment in care puteam doar sa traiesc prezentul. Parca i-as cere lui Dumnezeu inca o portie maaare de celibat. Cu frisca, Te rog! Si cu o inima plina de bucurie.

    Traiesc. Nu voi incepe sa o fac din ziua nuntii. Sunt vie cu adevarat de multi ani!

Dar El a verificat deja in ,,bucatarie'' si Ii pare rau, dar mai are doar o felie din prajitura Celibat. Nu-i nimic, desi nu stiu cat de groasa e felia, am de gand sa o savurez secunda cu secunda. Si sa plang pentru lucrurile din cufarul meu de fata. Cred ca e o varianta moderna a lazii de zestre. Doar ca aceasta lada nu e pentru Print, in primul rand. E a mea. O are si el pe a lui. Cred ca fiecare va avea sub partea lui de pat, ,,lada'' invizibila a celibatului.

Pusa acolo asa cum duci lucrurile in pod si te faci ca uiti de ele, insa din cand in cand te surprinzi vizitandu-le si facandu-le un masaj cu carpa de praf. Doare. Tare de tot.

     Ma voi desparti de numele meu...Nu-mi vine sa cred...Cand celibatul se intoarce in cutie, pui capacul dar nu il lipesti cu scotch si iti permiti sa oftezi pentru ca ai vrea ca jocul vostru sa nu se incheie. Cu 1-0 pentru el. Totusi, in ziua nuntii, eu voi egala scorul. Dar cum spuneam, doare...Sa mori fata de tine. ,,Daca bobul de grau nu moare, ramane singur.'' Bobul de grau a inteles ca deja incepe sa isi dea ultimele suflari, chiar acum cand scrie. Se stinge incet. Poate de asta curg si lacrimi.

             Draga celibat, multumesc ca viata incepe in fiecare ,,azi''!”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu