joi, 24 aprilie 2014

Când te întâlneşti cu dragostea



                                                      



,,Pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe braţul tău; căci dragostea este tare ca moartea, şi GELOZIA este neînduplecată ca Locuinţa morţilor; jarul ei este jar de foc, o flacară a Domnului.'' Cântarea Cântărilor 8:6.
     Dacă se uită în oglindă, nu o mai vede pe acea domnişoară care se ruga pentru un prinţ dar nu-i putea pronunţa numele, nu putea închide ochii şi să vadă trăsăturile lui, nu îi auzise glasul şi nu citise undeva cuvinte scrise de el, nu vorbise cu el niciodată...Dar acum, când toate astea s-au întâmplat, nu se mai recunoştea.

     Ea a râs întotdeauna de fetele sau femeile care par nişte tigroaice când e vorba de bărbaţii lor şi i s-au părut exagerate reacţiile lor, a luat în râs gelozia, sentiment care îi era străin ( pentru că nu a mai iubit nici un bărbat), a crezut că dragostea le face slabe pe femei şi că nici un bărbat nu merită asemenea trăiri pasionale, nu merită să renunţi la independenţa ta fizică, emoţională etc.
       Acum ar râde acele femei de ea. Femeile care au iubit înaintea ei. Da, şi ei îi vine să râdă câteodată de una singură. Nu mai e ea. Nu se mai recunoaşte. Persoana care a fost înainte să-l cunoască a plecat, precum ar fi dat jos nişte haine vechi şi, nu le-ar mai putea purta pentru că nu se potrivesc cu anotimpul în care a intrat. Cel al iubirii.

 Ea îl iubeşte pe Dumnezeu, pe El şi...ploaia. Se gândeşte des la nişte cuvinte citite undeva: ,,Am două anotimpuri preferate: ploaia şi iubirea."
  

    Nici măcar nu e al ei încă în mod oficial, e doar darul bun şi desăvârşit care aşteaptă să fie livrat şi totuşi îl iubeşte aşa de mult că ar lupta cu orice rivală pentru el, ar merge pe jos zeci de km ca să se întâlnească, ar face multe lucruri care înainte i se păreau ridicole.

    Acum au sens toate citatele pe care le-a citit despre dragoste, acea dragoste pe care o întâlneşti o singură dată în viaţă. Acum le întelege cu inima. Atunci le pricepea numai cu mintea.

,,Tu, care locuieşti în grădini, nişte prieteni îşi pleacă urechea la glasul tau: binevoieşte şi fă-mă să-l aud!
      Vino repede, iubitule, ca o căprioară sau ca puiul de cerb pe munţii plini de mirozne!
Vă rog fierbinte, fiice ale Ierusalimului: nu stârniţi, nu treziţi dragostea până nu vine ea.''



                                                

joi, 17 aprilie 2014

De ce să spunem Paşte Fericit?



                    De ce să spunem ,,Paşte Fericit"? Cine e fericit de fapt? Mielul crescut pentru friptura tradiţională, oul roşu, iepuraşul imaginar?! Burta ta plină e fericită, nu-i aşa? Hainele noi cumpărate pentru că aşa e tradiţia te fac fericit? Nu înţeleg de ce Sărbătoritul e scos din această urare. Nu înţeleg de ce o repetăm an de an. Eşti fericit sau ai găsit fericirea de Paşte?
      Nu pot descrie în cuvinte cât de tare detest tradiţiile şi ritualurile care se practică în aceste zile de sărbătoare. De exemplul, mersul la biserică cu lumânarea ca să iei lumină. Logic vorbind, de ce nu faci acelaşi lucru şi în alte zile, nu doar de Paşte? Pentru că tu ai fost învăţat că lumina dată de acea lumănare pe care ai dat bani ar avea nu ştiu ce puteri fiind sfinţită de preot şi ar aduce lumina şi bucuria învierii în sufletul tău. Dar ateii nu pot fi aparent fericiţi şi să aibă un sentiment de căldură sufletească privind o lumânare cum arde? 
     
     Toată România se declară creştină dar aş putea face un joc de cuvinte care ar supăra pe mulţi. E mai degrabă cretină uneori. Asta se vede în special la marile sărbători creştine când oamenii iau de bun tot ce le dictează preotul şi tradiţia fără să cerceteze singuri ce sunt învăţaţi, acasă cu Biblia deschisă. Lumina învierii nu o primeşti de la focul din cer ce vine la Ierusalim ( regizat bineînţeles) şi de la lumânări făcute de oameni chiar dacă sunt aprinse la biserică. 
Ce contează unde le aprinzi când ele nu pot alunga întunericul păcatului din inimă. Isus Cristos, Sărbătoritul e Singurul care îţi poate da lumina fără să te pună la plată cum o fac preoţii. Nu intenţionez să lovesc o anumită religie, doar argumentez cu privire la nişte lucruri ce sunt adevărate.
       
     Romanii au sărbătorit în timp ce Fiul lui Dumnezeu murea înaintea lor pe cruce dar în fiecare an, oamenii iau locul romanilor şi nu sărbătoresc Învierea ci cadourile primite, casa aranjată, masa bogată, vizitele la prieteni şi rude, mersul la biserică. 
Se mai gândeşte cineva ce a simţit oare Dumnezeu Tatăl să îşi vadă Unicul Fiu pe cruce în timp ce creaţiile Lui pentru care îşi dăruise Fiul ca să-i salveze, sărbătoreau cu nimicuri sau Îi întorceau spatele?! People, dacă toţi ştim teoretic de ce a murit Isus, nu e o nebunie să mai căutăm să ne cumpăram salvarea sau să-L îmbunăm cumva pe Dumnezeu cu o spovedanie, milostenii, lumânări, pască sfinţită etc. 
      Dar chiar aşa am ajuns, să Îl vedem pe Dumnezeu ca pe un copil la care Îi dai bomboane să îi treacă supărarea sau să tacă? ,,Şi, dupa Lege, aproape totul este curăţat cu sânge; şi fără vărsare de sânge nu este iertare...Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar dupa aceea vine judecata, tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfa o singura dată, ca să poarte pacatele..." Evrei 9:22,27,28.
     Scopul pentru care a murit şi a înviat a fost să ne poarte păcatele pentru ca noi să nu mai plătim pentru ele cu moartea sau cu altceva. E simplu de scris şi la nivel de teorie dar oh, cât l-a costat pe El. Creatorul tău şi-a făcut cadou Fiul dar tu, dacă ai avea un copil şi cineva ţi l-ar omorî, te-ai răzbuna şi nu ai putea să ierţi. 
Cu atât mai mult, dacă ţi-ai da de bunăvoie şi nesilit fiul ca să plăteşti datoria unor oameni care ţi-au făcut numai rău, şi ai vedea că ei nu acceptă darul tău ci îl batjocoresc, îl scuipă, îi neagă valoarea şi identitatea şi sărbătoresc lângă cadavrul fiului tău, ce ai simţi şi cum ai reacţiona?
   
       ,,Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16). Ce nu e logic în acest verset? Cei care CRED primesc mântuirea cât sunt în viaţă, nu după moarte când vine judecata, nu cei ce fac anumite ritualuri şi dau bani pe acatiste şi diverse obiecte de cult. Dacă un prieten ţi-ar spune că ţi-a plătit toate ratele la bancă, l-ai crede după ce ai vedea chitanţele nu-i aşa? Pur şi simplu ai crede şi ai accepta cu recunoştinţă darul lui. 
Când sunt atâtea dovezi istorice, arheologice ştiinţifice, teologice despre cine a fost Cristos şi rolul pe care l-a avut în istoria omenirii, ce trebuie să mai facă Dumnezeu ca tu să crezi şi să încetezi a mai face fapte bune?
În urma credinţei în jertfa Lui care te graţiează în faţa lui Dumnezeu şi te face din păcătos un sfânt, ajungi să faci şi fapte bune. ,,Căci noi suntem lucrarea Lui si am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele" Efeseni 2:10.
         
           Ar trebui să ne ferim de urări tradiţionale şi să chemăm oamenii la Domnul Isus care a Înviat o dată pentru totdeauna ( nu în fiecare an de Paşte) şi ne-a lăsat o invitaţie în Evanghelia după Matei: ,,Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă." Nu ai obosit de tradiţii, păcate, lucrurile pe care nu le poţi rezolva, golul din inimă, tensiune şi stres? 
Mergi la El prin rugăciune aşa cum ai vorbi cu un Tată care şi-a dat Fiul ca să-ţi plătească cea mai mare datorie. Doar vorbeşte-I deschis şi sincer. 
       Nu ai nevoie de altceva în plus ca să ajungi în prezenţa Lui. Nu te mănâncă nici un sfânt până la El pentru că sfinţii au fost şi sunt oameni ca mine şi ca tine, păcătoşi dar iertaţi şi văzuţi ca sfinţi de Dumnezeu când se uită la ei prin lentilele jertfei de la cruce. Nici un om nu poate fi făcut sfânt de către un alt om. Nu există nici un verset biblic care să argumenteze aşa ceva, iar sfinţii care sunt în cer nu pot fi intermediari între tine şi Dumnezeu. Roagă-te Lui, nu unor oameni morţi. 
     Când vrei să vorbeşti cu tatăl tău, nu angajezi un secretar intermediar care să-i transmită mesajele pentru că ar fi o nebunie şi nu ai dovedi că ai încredere în tata. 
De ce să nu te raportezi la fel şi la Dumnezeu? Îmi vei spune că El nu e om ca să îţi permiţi. Tocmai pentru că El te invită şi a făcut pentru tine ce nu va face niciodată un om, trebuie să vii direct la El. 
       Pentru tine, de ce a înviat Cristos? 

                               

marți, 8 aprilie 2014

Să dăm într-o minte de 5 ani...



              E atât de mică încât nu are nici umbră. Buclele negre îi ascund ochii tineri şi guriţa pătată de resturile micului dejun. S-a ghemuit lângă o floare în ghiveci care îi oferă paravanul necesar pentru a nu fi găsită prea curând de bărbatul care a intrat în casă. Pe masa din mijlocul încăperii sunt flori. Mobila vorbeşte despre un confort financiar.

  Doi oameni, pe care îi strigă mămica şi tăticul intră în sufragerie şi se opresc în faţa trandafirilor albi. Fetiţa dă la o parte o şuviţă de păr şi se uită la mămica. La colţurile gurii acesteia, care se întind. O fixează cu privirea ca hipnotizată. Mămica ei zâmbeşte. Nu doar cu jumătate de gură sau din dinţi ci cu toată faţa, aşa cum a văzut ea zâmbind o femeie în parc care alerga după băieţelul ei murdar de noroi pe pantalonaşii de blugi. Ea nu are voie să îşi murdărească hainele sau să facă gălăgie cât e tăticul cu ele în casă.
  El e mereu obosit şi ea e o fetiţă rea dacă stă prea mult în prezenţa lui şi nu îl lasă să se uite la TV sau să doarmă pe canapea. Azi el e la fel de fericit ca mama şi poate că nu i-ar spune ,,obrăznicuţă" dacă l-ar trage de pantalonii ca să se joace de-a calul şi călăreţul cu ea. E mică şi totuşi ştie că are mai multe nume. Ea trebuie să răspundă la ,,micuţo", ,,copilă prostuţă", ,,obraznicătură", ,,minciună cu ochi". 

Ea nu mai ştie cum ar trebui să i se spună de fapt. Când sunt singure, mămica îi spune ,,prinţesa mea" la ureche şi tonul ei o face să plângă. Sună mai bine ca toate prăjiturile de la cofetăria din cartier.

Dar tăticul îi spune ,,minciună cu ochi" de când a prins-o minţind în legătură cu o jucărie pe care a pierdut-o. A minţit ca să nu o lovească. Degeaba. A lovit-o pentru că a minţit. Deşi a trecut un an de la incident şi ei i-a fost frică de baubau-l din tata care o ,,muşcă" când e rea şi nu a mai spus vreo minciună, încă e strigată cu acest ,,alint". Pentru tăticul ea e o minciună, nu fapta ei.

Dar îi e bine acum lângă floarea care e prietena ei pentru că o ascunde. E bine. În fiecare zi are un pat unde să doarmă, mâncare, jucării, program la grădiniţă. Ce şi-ar mai dori o fetiţă de cinci ani?

      Doar un lucru. Să nu fie eveniment în casă când mama zâmbeşte. Tăticul îi aduce flori mamei o dată la un an de ziua ei şi, cadouri niciodată pentru că sunt ,,scumpe şi nefolositoare." Ea nu înţelege ultimul cuvânt dar o vede pe mămica făcând grimase când îl aude. 

Tăticul ei e important pentru mulţi oameni. În fiecare zi de joi merge într-o clădire şi ţine o lecţie la care el îi spune studiu biblic. 
     Când merg toţi trei la biserică cu maşina, tăticul o ţine pe mămica de mâna, o ia protector de umeri şi îi spune ,,preaiubita mea" în prezenţa oamenilor mari. Acasă îi găseşte alte nume, precum ,,nevastă, băi, femeie, ratato, puturoaso".
Fetiţa încă nu ştie să citească ca să caute cuvintele în dicţionar. Ea ştie că are doi tătici. Unul despre care vorbesc oamenii din biserică şi prietenii familiei lor şi mai e unul de casă. Tăticul lăudat are grijă de copiii din biserică care vin cu rugăminţi la el, e prietenos şi zâmbeşte nonstop, vorbeşte blând şi calm ca un bătrân înţelept din poveşti, strânge mâini şi dă îmbrăţişări, spune cuvinte ce sună plăcut şi o fac chiar şi pe mama să râdă, se roagă, cântă. 
Un om şi mai important ca el, la care toţi îi spun ,,pastor", a spus o dată că ea are un tată model care salvează vieţi. Pe ea şi pe mămica nu le salvează nimeni.

   Tăticul de acasă nu face aceleaşi lucruri ca cel de afară. Tăticul de acasă e încruntat, ridică tonul, o face să plângă, nu se prea joacă cu ea, nu are timp să stea cu mama la poveşti sau să o scoată la o plimbare, are mereu urgenţe, vrea mesele la ore fixe şi nici o pată pe covor că vine baiul. Tăticul de acasă l-a lăsat la uşă pe tăticul de biserică şi ea are doar cinci ani, crede poveştile pe care i le citeşte mama, prin urmare trebuie să fie un fel de ,,magie" la mijloc care îi face părintele capabil să fie două persoane într-un singur corp. Se gândeşte, privind zâmbetul mamei, că poate va descoperi şi ea formula care să o facă doi în unu când va creşte.

Acum vrea să fie doar ea. Mică, plânsă şi ,,mincinoasă". Încă ,,minte" că e iubită şi spune ,,te iubesc" oricui o ascultă. ,,Minte" că nu vrea nimic pentru ea. Vrea doar să nu fie eveniment, precum Crăciunul care vine o dată pe an, când mămica ei zâmbeşte.

           E seară şi Dumnezeu veghează somnul fetiţei de cinci ani. În camera alăturată, părinţii împart acelaşi pat dar nu şi aceleaşi vise. Nici unul din ei nu ar spune cu voce tare că fetiţa lor de cinci ani ar putea să le predea lecţii de iubire. 

În fond, la ce-ţi mai trebuie iubire când ai un contract, un copil, o casă, o maşină, un căţel, un serviciu, o biserică, prieteni şi statut?! Iubirea doare, ar spune fetiţa la cinci ani. Nu iubirea doare, ar spune femeia care va fi peste câţiva ani. Doare ce-ţi fac oamenii în numele ,,iubirii".

duminică, 6 aprilie 2014

Sindromul din biserici ,,trupul e gardul ce ascunde leopardul"



                                           


                           Mi-am propus să ,,tulbur", să agit, să supăr o anumită categorie de fraţi şi surori de credinţă, până acolo încât să meargă pe genunchi şi să-L întrebe pe Dumnezeu cum pot scăpa de sindromul pe care îl au. 
    Din păcate, nu există în cărţile de medicină acest sindrom şi nici tratament medicamentos pentru el, fiindcă de ar fi, mi-aş dori să pot suporta toate cheltuielile pentru fraţii care sunt contaminaţi de ,,trupul e gardul ce ascunde leopardul", numai să-i văd sănătoşi. 
      Voi face o aplicaţie foarte practică a modului în care se manifestă acest sindrom. 
 Fratele bolnav ar veni la mine şi mi-ar spune fără ocolişuri, după o dimineaţă în care ne-am închinat împreună în adunare şi am cântat melodii despre dragostea lui Dumnezeu ( desfătându-ne în acest adevăr că suntem iubiţi), să îmi las sprâncenele în stare naturală pentru că Domnul se supără dacă le pensez.
     După ce m-ar privi din cap până în picioare, fratele ar adăuga că, dacă am în plan să mă căsătoresc vreodată în biserică, trebuie să dau o ,,garanţie" în fuste şi rochii lungi până în pământ şi material pe cap, nu aţă, că sunt fata evlavioasă cu care şi-ar vedea smeritul şi tăcutul fiu. Domnul mă iubeşte dar fratele nu mă poate iubi până nu mă vede cu baticul legat în faţă. Greu tare pentru fratele.
   
      Descriu aici o situaţie ipotetică dar care e bazată pe lucruri reale ce se petrec în mediul evanghelic. Folosim cuvântul ,,legalist" dar oare îi putem recunoaşte pe cei care sunt atinşi de acest sindrom?! 
   Fratele îmi spune cu alte cuvinte, în scenariul de mai sus, că Dumnezeul lui m-ar iubi mai mult dacă nu mi-aş îngriji sprâncenele şi dacă aş purta haine şterse şi fără nici o formă. Dumnezeul meu mă iubeşte necondiţionat. Dacă am greşit mai mult într-o săptămână, asta nu-L face să mă iubească mai puţin deşi e întristat de păcatul meu. Dacă am făcut mai multe fapte bune în următoarea săptămână, nici asta nu-L va face să mă iubească mai mult. Hai să ne folosim raţionamentul logic.
   
            Să spunem că tocmai ai cumpărat o casă cu grădină. Faci turul casei şi eşti nerăbdător să îţi vezi grădina visată atâţia ani cât ai stat la bloc. Dar când deschizi poarta ei, rămâi blocat de privelişte. Fiindcă nu a fost lucrată mult timp, neglijată de fostul proprietar, ea nici măcar nu mai seamănă cu o grădină ci cu o mică junglă unde cresc tot felul de buruieni. Ţi-e frică şi să intrii în verdeaţa ce îţi ajunge până la talie căci nu ştii ce fel de lighioane ale nopţii trăiesc acolo. 
Dar ai o grădină. E în stare naturală, aşa cum a creat-o Domnul, am putea afirma. De ce nu eşti mulţumit cu ea aşa cum ai găsit-o? Fiindcă eşti conştient că tu trebuie să fi grădinarul, nu Domnul şi e treaba ta să dai o formă acelui loc încât să semene a grădină.
  
   Acum, să ne întoarcem la sprâncenele pensate ale surorilor, a căror grijă o duc unii fraţi până acolo încât nu pot dormi bine dacă nu le fac morală ,,fetelor nemulţumite de modul în care le-a creat Dumnezeu". Trăim într-o lume căzută în care fetele şi femeile 
se confruntă cu multe schimbări hormonale, chiar boli cauzate de dereglarea activităţii glandei tiroide, şi pot să apară diverse neplăceri pe trupurile noastre, iar firele de păr crescute aiurea pe bărbie, deasupra gurii sau la sprâncene sunt ,,detaliile" neplăcute pe care orice femeie le rezolvă în baie sau la cosmeticiană. 
Aleg să spun lucrurilor pe nume, dacă şi legaliştii o fac. Faptul că eu îmi iau firele de păr care sunt în plus cu scopul de a îngriji ,,grădina Domnului", nu mă face să fiu nemulţumită de modul cum m-a creat. El cu siguranţă m-a vrut gingaşă şi feminină, dar decăderea omului şi naturii şi-a pus amprenta şi pe frumuseţea mea naturală. 

     Legaliştii nu pun întrebarea corectă: Unde ţi-e inima? Inima mea categoric nu e în sprâncenele pensate, nu mă gândesc obsesiv la ele, nu le glorific, şi nu vorbesc despre ele comparându-mă cu altele. Pur şi simplu îmi amintesc că am şi sprâncene care mai trebuie tunse din când în când şi îmi sun cosmeticiana aşa cum tu, soră sau frate legalist, îţi aminteşti că nu ţi-ai smuls buruienile din grădină sau nu ţi-ai tăiat perciunii. Îţi dai seama ce nebunie e să crezi că Dumnezeu te pedepseşte că ţi-ai smuls cu penseta câteva fire de păr sau că te iubeşte mai mult, că îi câştigi aprobarea, dacă nu îţi pasă cum arăţi şi nu îngrijeşti templul Lui?! 
Dacă aţi văzut vreodată un templu, aţi putut observa cât de splendid arată în exterior şi în interior. Însuşi cuvântul ,,templu" sugerează o clădire cu mult superioară altora ( cum ar fi o casă, un magazin). Ar fi ciudat, anormal ca un templu să fie stropit cu noroi şi vopsea pe zidurile din exterior, să crească bălării în sus până la hornuri, să fie lăsate ferestrele, acoperişul şi uşile într-o stare de degradare continuuă şi congregaţia să cumpere cele mai scumpe obiecte cu care să mobileze interiorul.  
     
     Legaliştii invocă versete, cum ar fi ,,să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia" etc, pentru a vopsi exteriorul să pară sfântă persoana, fiindcă ei nu pun preţ pe inimă aşa cum o face Dumnezeu. Versete precum ,,omul se uită la ce izbeşte ochiul, dar Domnul se uită la inimă" sunt brusc uitate de către fraţii care te vor în stare bună în exterior, indiferent ce leopard ascunzi în interior. 
   Când Dumnezeu dă o inimă nouă unei femei, cu siguranţă El nu-şi face griji că fiica Lui va purta fuste scurte, îşi va tatua sprîncenele, se va machia în exces pentru că ea va fi ghidată şi învăţată de natura nouă pe care o are ca mlădiţă altoită în Cristos. 
Dumnezeu Tatăl nu trebuie să stea sprijinit de o botă şi să-I spună sever fiicei Lui ce e permis şi ce nu fiindcă ştie unde îi este acesteia inima. În El! Comoara ei e Cristos, ceea ce face în rest e strict îngrijire personală de rutină. 

          Dacă inima unei femei e la bijuterii, fiţi siguri dragi legalişti, că veţi afla şi voi.  
O veţi vedea. Va umbla încărcată de ele toată ziua; dacă inima unei fete e în haine, va purta fuste scurte şi îmbrăcăminte care să atragă bărbaţii, dacă inima unei femei e la machiaje, va arăta ca o păpuşă artificială de la atâtea chimicale cu care îşi strică tenul, dacă inima unei fete e în unghiile vopsite, va cumpăra mereu lacuri şi rar o vei vedea fără manichiura făcută. Lista poate continua.  
     De dragul Celui care şi-a dat viaţa ca să ne schimbe INTERIORUL, te rog soră sau frate bolnavi de acest sindrom al leopardului vopsit, încetează să lupţi pentru aprobarea oamenilor şi mai ales a lui Dumnezeu. El te iubeşte exact aşa cum eşti ( pensată, nepensată, vopsită, machiată, nemachiată etc.) dar tocmai pentru că te iubeşte refuză să te lase în starea ta şi vrea să-ţi scoată leoparzii din inimă. După ce a făcut curat în interior, tu poţi liniştită să aranjezi exteriorul.
    Evanghelia are ca temă harul, legaliştii vorbesc despre forme şi despre cum ar trebui să încerci să te schimbi pe tine, să vii prezentabil în faţa unui Dumnezeu Sfânt care Îşi găseşte plăcerea doar în Cristos, nu în tine. 
Când ai venit aşa cum eşti la Cristos şi El te schimbă, tot la fel te va iubi Dumnezeu ca şi înainte doar că acum, cât eşti ascuns în Cristos, îşi va găsi plăcere şi în tine. Îţi este Tată, nu Judecător dacă ai rezolvat problema inimii, nu a hainelor. 
      
    Sindromul ,,vopsim gardul ca să ne ascundem leopardul" îi determină pe cei care frecventează adunările şi se cred creştini să vorbească despre dragostea lui Dumnezeu dar în aşa fel încât îţi vine să fugi de ea, căci sunt acrii şi duri aşteptând un moment potrivit să taxeze ceva la tine, ceva ce ţine de exterior. 
   Aceşti oameni nu îşi fac timp să te cunoască cu adevărat, ci vor să te bage în şablonul lor religios ( de ex. dacă în biserica lor se poartă batic, să porţi şi tu). Legaliştii iubesc bucăţi din tine ( fusta ta lungă până în pământ, costumul fără cravată, sprâncenele nepensate, baticul legat în faţă), nu pe tine ca întreg.
     
  Ei vor mai multe baticuri, mai multe rochii lungi, mai multe poezii şi cântări în adunare, mai multă evanghelizare, mai multe forme....nu mai mult din Cristos! 
Să fie mai sfinţi printr-o listă de interdicţii când lucrarea încheiată a lui Cristos la cruce ne-a făcut deja sfinţi pe cei care o acceptăm. Mai mult în exterior poate însemna mai puţină dragoste şi pasiune pentru Cristos în interior. 
    Cât inima e în El, exteriorul e o consecinţă frumoasă a lucrurilor care se petrec dincolo de carcasa de piele. 

   Dragi legalişti, dragii Domnului, vă las provocarea să nu mai umblaţi cu metrul la voi sau cu lupa ci să căutaţi ca Pavel ,, să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui, şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui" (Filipeni 3:10).
          Scapăţi de leopardul legalismului şi veţi putea face cunoştinţă cu inimile fraţilor şi surorilor. V-a păsat vreodată dacă sora pe care o judecaţi că s-a pensat are ce mânca, dacă şi-a găsit serviciu, care e starea familiei ei? V-aţi întrebat ce lupte şi visuri are, ce o face să plângă şi ce îi place? 
   Nu, ne pare rău dar noi suntem plecaţi la vânătoare de aparenţe. Din nefericire pentru voi, Dumnezeu e plecat în partea opusă. La vânătoare de inimi.

                                video
                                         
         
    

miercuri, 2 aprilie 2014

În culisele îndrăgostiţilor


                                            


    S-a terminat ultimul act al piesei
    Iar El şi Ea se-ascund după perdele,
    Prea obosiţi de ei înşişi să mai vorbească
    Decât prin ţipete tăcute, grele.

    La început au înotat în marea de iluzii
    Dar ea-i purta spre ţărmul suferinţei,
    Spre trecerea prin poarta dezvăluirilor
    Unde trăiesc fatalele concluzii.

    Ajunşi acolo după nopţi de contopire
    Cu fiinţa ce-au numit-o fericirea,
    Cei doi actori la teatrul vieţii plâng pe scena goală
    Căci li s-a terminat prea repede iubirea.

   Au ros cu dinţi înfometaţi de-afecţiune
   Tot caşcavalul clipelor în doi...
   Şi au rămas cu ambalajul frânt în mână,
    La fel de dornici şi de goi.

   S-a terminat ultimul act al piesei...
   Un oarecare El şi Ea se-ascund după perdele
   Căci n-au văzut dincolo de cele două trupuri
   Îmbrăţişate în numele...iubirii.


          În dragostea Eros îl vrei pe celălalt, în dragostea adevărată vrei binele suprem al celuilalt! Când te îndrăgosteşti tu eşti centrul iar el/ea ,,obiectul" care îţi satisface dorinţele; când iubeşti celălalt e totul. Nu mai puneţi în aceiaşi propoziţie îndrăgostirea cu iubirea.