joi, 6 februarie 2014

Un fragment din povestea mea




                   Dragelor şi dragilor, am să mă prezint aici cu pseudonimul Ella, care e o prescurtare din numele meu adevărat. 

        În caz că vă întrebaţi câţi ani are sufletul din spatele postărilor, o să spun doar că sunt o tânără de 24 de ani, iar restul detaliilor importante le veţi afla pe parcurs. Vă dezvălui în cele ce urmează o mică recenzie a tinereţii mele.

     Mi-am imaginat odată o iapa ( doar pentru că îmi plac caii la nebunie) neagră şi zveltă care aleargă liberă pe un câmp cu maci. Dă din copite şi nechează când şi cum îi place, încercând să scape de dresorii care o vor legată. Ei o numesc ,,impulsivă'' dar nu au timp să facă cunoştinţă cu inima ei. Ei bine, iapa aceea ar fi versiunea mea din adolescenţă...La 16 ani eram implicată într-o relaţie cu un bărbat cu cinci ani mai mare şi mi-ar lua o carte să descriu tot ce am trăit.

  Mă simţeam prinsă între două lumi, pe de o parte erau părinţii mei creştini ,,demodaţi" care trăiau după regulile Bibliei, şi bărbatul meu favorit din întreaga lume (bunicul meu), care se rugau pentru rebela de mine; de cealaltă parte era el.  Acest el încerca să mă despartă de toţi cei pe care îi iubeam. A mers până acolo încât mi-a propus sa fug cu el. Era viaţa mea totuşi, nu un film. L-am refuzat categoric.

    Nu am intrat în acea relaţie cu un bărbat abuziv şi cu probleme psihice, după cum aveam să descopăr mai târziu, fiindcă îmi plăcea ceva la el, ci datorită presiunii din primul an de liceu de a avea un prieten, şi a unor probleme din familie.

      Am fost ,,oaia neagră'' în familie mult timp, deşi foarte iubită dar neînţeleasă în ,,crizele mele existenţiale''. Nu vorbeau pe limbajul meu, caz clasic în relaţia dintre părinţi şi adolescenţi. 
    Am avut diverse porecle, printre care şi ,,filosoafa'' pentru că despicam orice chestie în 7 fire, puneam prea multe întrebări deranjante, nu voiam să ,,înghit'' credinţa lor just like that, fără să experimentez viaţa puţin şi, din nefericire, parintii mei aveau prea puţin timp. Timp pentru discutii cu o fată în căutarea identităţii. 
Tatăl meu era implicat în afaceri, mama lucra şi ea la firma lui, prin urmare am primit o grămadă de ,,liste'' cu reguli, în loc de o relaţie bună cu ei; reguli pe care le încălcam una câte una şi îmi făcea o deosebită plăcere. Ei au făcut tot ce au putut pentru mine la momentul respectiv iar eu îi sfidam pe ascuns, aşa cum s-a întâmplat când m-am lăsat ,,cucerită'' de el.  A făcut rost de numărul meu de mobil de la o colegă de liceu cu care era consătean şi mi-a dat întâlnire. 

        Eu dintotdeauna am fost sensibilă şi visătoare şi îmi cream scenarii de romane în minte când îmi plăcea câte un băiat, dar erau copilării inspirate din cărţile citite. Încă din copilărie prietenele mele cele mai bune erau cărţile. Nu ştiam nimic despre cum funcţionează o relaţie de la alte fete cu experienţă. Nu ştiam ce se spune şi ce se face aşa că m-am consultat cu ,,surorile mai mari'', adică revistele de genul Cool Girl şi Bravo Girl. În perioada respectivă nu aveam nici o prietenă cuminte, mai matură decât mine, care să fie dusă pe la biserică şi cu care să vorbesc foarte deschis despre relaţii. Le vedeam şi pe unele fete religioase din şcoală umblând după băieţi, că aşa era trendul. 
    Când m-am îndrăgostit prima oară, pe la vârsta de 14 ani, am descoperit că cel mai bine mă cunosc când scriu. Am început atunci o carte cu noi doi ca personaje principale. :) Sigur, ,,iubirea'' a fost neîmpărtaşită în viaţa reală dar în caietul meu cu pătrăţele eram suflete pereche. Încă mai am jumătatea aceea de roman şi poate îl voi termina odată. 
    Ideea e că aproape tuturor băieţilor de care mi-a plăcut le-am scris. În jurnale sau poeme ori chiar scrisori. Ei nu citeau niciodată pentru că nu le arătam, bineînţeles.
     
                Începeam să îmi descopăr pasiunea pentru scris şi să îl folosesc ca pe un instrument de catharsis. Dădeam toate ideile creative din minte pe foaie dar ştiam că sunt genul de fată care îşi poate dărui inima doar o dată în viaţă unui bărbat. Şi a rămas ,,la locul ei". 
   Cât timp am fost cu primul meu prieten nu am putut scrie aşa cum am vrut. Nici măcar un rând. Nu eram eu însămi. Lui nu i-am scris pe hârtie. Primeam în schimb sute de declaraţii siropoase de la el pe telefon. Le-am transcris pe foi apoi le-am ars după ce ne-am despărţit...
       Îl minţeam când spuneam ,,şi eu te iubesc'. La rândul lui, se minţea pe sine că iubeşte. 
   Cu toate astea m-am ataşat de el, era mereu acolo când aveam nevoie de un serviciu şi făceam tot ce îmi stătea în putinţă să nu îl rănesc. Mă atrăgea ca bărbat, îmi plăceau unele lucruri la el dar nu eram îndrăgostită. Atunci am învăţat că şi fetele pot săruta fără să iubească.
    
   Părinţii mei m-au transferat în clasa a zecea, după ce am avut o problemă cu fosta lui prietenă, la un liceu cu profil teologic din alt oraş ca să mă despartă de el. Am început să văd lumea cu alţi ochi, să cunosc tineri care puteau trăi şi fără o relaţie şi sincer, eram deja plictisită de el şi trecută prin lucruri prea grele ca să poata fi împărtăşite public.

    Mă simţeam bătrână. Pierdusem prea multe în relaţia cu el, dar cel mai preţios lucru nu mi l-a putut lua deşi a făcut presiuni. M-am jucat cu focul. El s-a jucat cu mine mergând până la abuz fizic dar întotdeauna intervenea ceva şi nu putea merge până la capăt. Am fost pe marginea prăpastiei dar mâna lui Dumnezeu m-a tras la timp să nu alunec în ea. 
   Poate sună incredibil, dar mi-a luat aproape un an şi jumătate doar ca să mă despart de el. Nu lucram la relaţie ca alte cupluri ci oboseam încercând toate trucurile posibile să îl îndepărtez, însă avea o putere diabolică în el prin care ma ,,lega" de el. 
Mă ameninţa mereu că se sinucide sau îmi face rău dacă îl las, şi atunci exista un gând de amânare în mintea mea: ,, îl părăsesc maine'.

    Mă speria tot ce făcea, avea obiceiuri ciudate şi deţinea permis de armă aşa că având o armă îmi era şi mai frică să îl supăr ca nu cumva să-şi pună în practică ameninţările. Îmi promisese că nici un alt bărbat nu mă va iubi în afară de el şi că dacă o să mă căsătoresc cu altcineva, mă va urmări şi îmi va distruge nunta. Trăiam la vârsta de 17 ani într-o teroare psihică de care cei apropiaţi nu aveau idee. 

        Nu vorbeam cu ai mei despre ce îmi face el, de fapt abia schimbam câteva vorbe cu ei uneori, şi el avea grijă să joace teatru în faţa lor şi să pară cel mai minunat pretendent la mâna mea. Părinţii mei n-au fost de acord să am o relaţie cât încă eram minoră dar nu m-au putut opri şi închide în casă, orice metode au încercat. Până la urmă, au cedat şi mi-au dat permisiunea să ies cu el dar cu o anumită condiţie.

          Era o viaţă dublă. La liceul teologic unde învăţam jucam rol de fată spirituală şi imitam viaţa creştinilor, aveam modele în profesori de la care învăţam, mă străduiam să fiu şi eu în topul clasei la note, şi eram una din cele mai liniştite şi timide fete în aparenţă în pauze. În afară de câteva faze minore, nu creasem niciodată probleme. 
            Nimeni nu bănuia ce lanţ trag dupa mine, nici faptul că era posibil să nu dau la facultate pentru că el nu era de acord. Nu-i plăcea să am opinii, să fiu eu însămi şi să gândesc singură. Ca în filmele cu violenţă domestică folosea tactica de a izola victima încetul cu încetul de familie, prieteni, viaţa socială. Dar nu stăteam comod pe o canapea urmărind un film de genul ăsta; ci eu eram actriţa iar filmul era viaţa mea. 
Nu doar femeile căsătorite au parte de violenţa domestică ci şi fetele, minorele în special, care sunt într-o relaţie cu un bărbat mai mare dominator. 
     Aveam totuşi personalitatea deja formată şi dacă tot nu puteam să mă despart de el, încercam să nu-l las să-mi controleze toată viaţa. Astfel ajungeam să ne certăm mereu din cele mai stupide motive. Forma lui de abuz asupra mea era verbală şi emoţională căci nu m-a bătut niciodată. Când am fost într-o excursie de o zi cu el s-a întâmplat însă un singur incident care mi-a lăsat urme fizice. Ne-am certat şi a avut o privire de nebun, apoi mi-a muşcat mâna ca un animal.

   În penultimul an de liceu, Dumnezeu a decis că e momentul să intervină şi să îmi facă cunoştinţă cu El. Îmi vorbea prin sute de căi încă din copilărie, ca să realizez că El e Viaţa, nu doar o idee dintr-o Carte pe care se sprijină unii mai slabi sau ,,nebuni".
 Creatorul meu îmi arăta prin lucruri pe care le numim de regulă ,,coincidenţe" că mă iubeşte şi că tot ce scrie în Biblie e adevărat şi valabil şi pentru mine. M-a atras într-o relaţie cu El nu prin pedepse sau ameninţări, (cum o fac unii lideri religioşi) deşi le meritam; ci cu funii lungi de dragoste. 
      A folosit oameni, momente speciale, vise de noapte...

     Am reuşit marea ,,victorie'' spre sfârşitul clasei a 11-a să facem o pauză în relaţie de 2-3 luni la propunerea mea. În timpul acesta, el şi-a găsit repede pe altcineva, şi nu pe oricine, ci chiar pe o fostă colegă de şcoală cu care fusesem prietenă bună şi care accepta să facă cu el orice îi cerea. M-a lovit sub centură iar eu nu prea eram obişnuită să pierd şi fiind orbită de sentimentul de trădare şi chiar gelozie, am promis că va fi din nou al meu. Nu eram raţională, din moment ce scopul meu fusese să ne despărţim. 
Dar eu ştiam că ne-am înţeles să luăm o pauză în care să clarificăm lucrurile, nu să ne căutăm alţi parteneri. Iar faptul că m-a înlocuit foarte repede m-a doborât. 
   
  Oricum avea talentul de a mă face să mă simt fără valoare şi cu asta a pus capac pe oala cu trăiri negative. Am ieşit şi eu din răzbunare cu un student de la Academia de Poliţie pe care l-am cunoscut pe internet dar la a doua întâlnire am pus capăt ,,relaţiei" fiindcă am fost la un pas de un dezastru, de un incident care putea să îmi distrugă complet viaţa şi aşa destul de marcată. 
   De fapt şi acel incident care s-a petrecut când mergeam la întânire cu el (o tentativa de viol a unui nebun homeless într-un loc mai izolat din cartierul unde stăteam în chirie ) a fost modul lui Dumnezeu de a-mi spune: ,, Opreşte-te! Nu asta e viaţa pentru care te-am creat.'' 
      Am ajuns la întâlnire plânsă după ce scăpasem ca prin minune de la o tentativă de viol. Eram în stare de şoc şi nu am anunţat poliţia dar i-am spus lui, crezând că viitorul poliţist o să mă ajute. Nu m-a luat foarte în serios şi când m-a condus acasă mi-a spus că putem continua relaţia doar dacă mă culc cu el. I-am spus ,,nu" şi am dat delete la numărul lui de telefon. Îmi dădeam seama că atrăgeam fără să vreau bărbaţii nepotriviţi, cei care voiau un singur lucru de la mine: trupul meu. Eu căutam o legătură cu inima lor fiindcă eram flămândă după atenţie şi afecţiune, ei căutau distracţia.
Voiam lucruri complet diferite!


   La majoratul meu, care a urmat la scurt timp după acel incident, mi-am chemat cei mai buni prieteni şi am primit cadouri superbe; însă a mai sosit unul ,,cu puţină întârziere'''. Primul meu prieten s-a intors la mine. Şi l-am acceptat. Ca o pisică fără minte, ce şi-a obţinut iar prada din ghearele alteia.
     M-a ,,răsplatit" cu o scenă în faţa tuturor prietenilor. A început să declare arogant că eu nu am nevoie de facultate când o prietenă m-a întrebat ce planuri am de viitor; iar eu am zis, fără să îndrăznesc să îl privesc, că vreau să îmi fac o carieră, să dau la facultate...
       Părinţii mei voiau să investeasca în mine, îmi plăcea să învăţ, iar acum venea el şi zicea subtil că nu sunt îndeajuns de bună. Atunci l-am văzut pe fratele meu pentru prima oară că intervine între noi şi se înfurie pe el. Au ajuns aproape la bătaie. Dupa faza asta, fratele meu venea în camera mea şi mă ruga aproape cu lacrimi să mă despart de el, că îmi face numai rău. Era toxic pentru mine, şi eu pentru cei din jur datorită relaţiei cu el...

         Acum chiar trebuia să iau o decizie radicală. Ar fi trebuit să spun cuiva că mă ameninţă, căci el continua cu vechiul tipar, dar îmi era teamă de consecinţe. El era nepotul unuia din ce mai bogaţi şi influenţi oameni din oraş şi îl credeam în stare să facă rău familiei mele prin unchiul lui.

  Mama mi-a dăruit la majorat cartea ,,Când povestea de dragoste ţi-o scrie Dumnezeu'' şi am plâns la aproape fiecare pagină citită. Parcă era şi povestea mea. Dorinţele, visurile mele. Doar că până să o citesc nu îmi scanasem profund inima, să aflu că tânjesc dupa acelaşi lucru...O dragoste pentru care să merite să aştepţi.
  I-am arătat şi lui cartea. A citit textul de pe coperta din spate şi a aruncat-o la propriu de pereţi. Eram obişnuita deja cu astfel de comportamente şi am ţinut tot ce învăţam din ea pentru mine.
   Părinţii mei au început să se roage pentru mine fară ca eu să ştiu, cerând să mă elibereze Însuşi Dumnezeu de el. Dar ei nu bănuiau nici măcar un sfert din chinul meu interior. 

     
     Într-o zi a venit la mine ca deobicei. Era cu scuterul lui şi am avut o discuţie lungă, inclusiv afară în faţa porţii casei. Eu îi explicam ce îmi doresc de acum, el a blestemat cartea lui Eric şi Leslie Ludy pentru că m-a ,,zăpăcit" şi brusc a avut o privire ciudată în ochi, de nebun şi mi-a zis: ,, Azi mă sinucid. Mă înec''.    
Eu am încercat o noua tactică ca să nu îl mai las să îmi inducă iar sentimentul de vinovăţie sau să mă şantajeze; asa că i-am spus că se poate arunca liniştit, că îl şi ajut dacă vrea. A fost şocat. Se astepta să îl implor. Apoi fiindcă a văzut că nu îl iau în serios, a pornit scuterul, l-a băgat în viteză la maxim şi s-a aruncat în stâlpul de curent. Am ţipat atât de tare că tatăl meu a venit alergând. Eram în stare de şoc şi nu mai puteam vorbi. Din fericire, nu a avut nici măcar o zgârâietură, doar scuterul s-a şifonat puţin de la impactul cu cimentul. 
      Tata  a pus piciorul în prag şi i-a spus că dacă vreodată se mai apropie de mine îl denunţă la poliţie. A plecat fără să îmi arunce o privire. Am avut coşmaruri mult timp după aceea. Nu a îndrăznit să mai vină la mine dar am inceput să primesc mesaje şi telefoane de ameninţare. În fiecare seară. Am fost nevoită să îmi schimb numărul şi să evit anumite zone din oraş, unde era posibil să îl întâlnesc. 

      În vara care a urmat după despărţire, mi-am dedicat viaţa lui Dumnezeu, şi am început să mă îndrăgostesc de El. 

  A fost aşa cum spune un cântec ,, Dragostea Lui m-a ridicat din valul de păcat şi m-a salvat." El e ,,bărbatul" perfect, acel The One pe care fetele îl caută toată viaţa!
L-am cunoscut citind Biblia şi am văzut că El nu e aşa cum cred majoritatea oamenilor -Cel care strică toată distracţia din viaţă; din contră. Ultimul an de liceu a fost extraordinar. Am început să trăiesc...nu mai eram o victimă! Şi am recuperat aproape toţi anii pierduţi. 
   Era însă ceva despre care nu vorbeam cu Dumnezeu când mă rugam. Incertitudinea mea cu privire la viitor, în special în domeniul relaţiilor. Mi-era teamă să cred că mai am o şansă la dragostea adevarată, îmi ziceam că nu o merit şi nu pot să Îi cer să îmi scrie şi mie povestea, cum a fost în cazul lui Eric şi Leslie Ludy. 
  Dar gândul sâcâitor că trebuie să deschid şi ,,uşa'' asta, să aduc problema înaintea Lui, nu-mi dădea pace. Mi-am făcut curaj şi I-am spus că dacă are şi pentru mine o poveste de scris, dacă exista un prinţ, un bărbat diferit de ceilalţi, pentru mine să îmi arate printr-un vis. Şi mi-a răspuns în noaptea în care m-am rugat. Nu mi l-a dat mie, ci unei persoane dragi care mi-a spus visul.

  Apoi am înţeles că trebuie să intru la ,,cursuri'' de prinţesă ca să fiu pregatită pentru un prinţ. Când spun prinţ mă refer la un bărbat care trăieşte 
dupa standardele lui Dumnezeu, nu ale societăţii. Asta fac de mult timp, Îl las sa modeleze în mine femeia pentru care se roagă un prinţ. Mai are mult de lucru dar fac multe lucruri în perioada asta de aşteptare...Tot ceea ce fac e ,,jumătatea'' mea. 
    Ceea ce face el între timp e ,,jumătatea'' lui şi într-o zi cele două se vor întâlni...

   Am încercat să vă spun varianta scurtă a poveştii, şi m-a costat puţin; despre unele lucruri nu vorbeşti usor. Însă trebuie spuse pentru ca Dumnezeu să fie glorificat şi să încurajeze pe cei care cred că sunt prizonieri într-o situaţie fără ieşire.

      
    Dacă eşti victima oricărei forme de abuz ( verbal, fizic, psihologic) vreau să îţi spun că am fost acolo şi există salvare. Dar trebuie să vorbeşti. Cea mai mare greşeală a mea a fost că am tăcut doi ani. Cere ajutor unui specialist, unui centru sau ONG dacă nu poţi vorbi cu familia sau dacă ei sunt abuzatorii, vorbeşte cu oricine e dispus să te asculte şi să ajute. 
   Ultimul cuvânt în viaţa ta trebuie să îl ai tu şi cu Dumnezeu, nu abuzatorul tău!

  Îmi plac versurile băieţilor de la Taxi din piesa dedicată campaniei împotriva violenţei asupra femeilor. În urmă cu 6 ani aveam şi eu o tăcere în ochi, două lacrimi în glas şi câte o tristeţe în fiecare gest, în fiecare pas...
        
                      Există viaţă după un abuz! :)



                                          
                                           
                                          

8 comentarii:

  1. Bună!
    Am rămas fără cuvinte!
    Aș vrea să te întreb dacă aș putea publica povestea ta pe blogul meu? Voi face trimitere la postarea ta. Aștept răspunsul tău pe: friendsfindahome@yahoo.com
    Mulțumesc Domnului că te-a salvat și acum poți să fii acolo pentru alte fete!

    RăspundețiȘtergere
  2. Ella, ma bucur ca esti o invingatoare. Slava lui Dumnezeu ca s-a atins de viata ta si te-a salvat. Sunt multe fete in aceasta situatie, dar tu ai spart gheata si ai dezvaluit o poveste adevarata si dureroasa. Sper ca viata sa sa infloreasca si sa ai un viitor frumos.
    ,, Caci Eu stiu gandurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, ganduri de pace si nu de nenorocire, ca sa va dau un viitor si o nadejde…” Ieremia 29:11

    RăspundețiȘtergere
  3. Multumesc pentru cuvintele frumoase, le apreciez :) Symona, multumesc pt incurajari. Mi-am spus povestea doar cu scopul de a ajuta si alte fete, adolescentele in special. Dumnezeu scoate frumusete din cenusa, am experimentat. Daca pe mine m-a salvat, poate salva pe oricine. Nu ma asteptam dar ma simt extrordinar de bine si de libera ca am spart gheata. Sper sa o faca si alte fete care au trecut printr-un abuz. Deja viata mea a inflorit si Harul Lui mi-a dat un prezent frumos si promisiunea unui viitor. Iti doresc la fel :)

    RăspundețiȘtergere
  4. wow. am auzit povestea de multe ori, dar niciodata asa scrisa, de la cap la coada. de abia acum imi dau seama in totalitate de cat de mult ai crescut dupa. si de cat de jos erai inainte. cuvintele sunt puternice, intr-adevar.
    eu sunt profund recunoscatoare pentru tine, mi-ai schimbat viata intr-una minunata prin tot ceea ce esti, prin tot ceea de Dumnezeu a pus in tine. cumva, asta a fost o modalitate de a ma transforma si pe mine. datorita tie si lui. si da, se merita sa astepti pentru un print. traiesc povestea si nu-mi vine sa cred, caci eu nu merit asa ceva. nici pe tine ca prietena, si nici pe el ca viitor sot. dar Dumnezeu nu tine cont de merite. tine cont doar de cata nevoie ai de El.

    RăspundețiȘtergere
  5. Ti-am citit povestea cu lacrimi in ochi.Stiu ca nu e toata..Stiu ca poate niciodata n-o sa ne intalnim,desi mi-ar place nespus de mult sa stam la un pahar de vorbe amandoua. Nu am putut sa nu plang pentru ca intr-un fel am inteles durerea. intr-un fel doar...
    Intr-adevar, cand il lasam pe Dumnezeu sa intre in toate camarile fiintei noastre, sa faca curatenie, sa aduca lumina, sa stearga trecutul si pacatele...si sa inceapa sa scrie Povestea...Cea mai frumoasa Poveste, atunci capatam un sens. Cand vrei sa fii altfel, cand vrei sa lupti contra curentului, trebuie sa intelegi ca nu va fi usor. Am inteles si eu asta in urma cu cativa ani ,cand am hotarat sa-l las pe Domnul sa-mi scrie Povestea De Iubire. Am trecut prin multe, am suferit pentru aceasta alegere, a trebuit sa sacrific mult ca sa raman in picioare, si stiu ca fara Mana Lui in mana mea nu as fi reusit...
    De aceea, oricat de mare e suferinta Dumnezeu e mereu aproape.

    " Dumnezeu e intotdeauna aproape...
    Cand visele se implinesc" -cu siguranta sti de unde am luat pasajul... :)
    Stiu si cred ca Dumnezeu va binecuvanta asteptarea si credinta ta! Fii binecuvantata!
    Psalmul 86: 10-12

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Buna Daria :) Iti cer scuze ca abia acum apuc sa las un raspuns si iti multumesc pentru incurajari si pentru gandurile frumoase. Conteaza mult ca cine iti citeste povestea sa o si inteleaga. Mi-ar placea si mie sa ne intalnim, nu stiu de unde esti, dar imi poti scrie ca sa mai povestim, pe adresa: faithfullyforhim@gmail.com :) Dumnezeu sa binecuvanteze umblarea ta cu El si asteptarea ta. Am citit ''Cand visele se implinesc'' si o recomand oricarei tinere. Gby

      Ștergere
  6. A-si vrea sa vorbesc cu tine dar intr-un mod personal!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Trimite-mi un mail. faithfullyforhim@gmail.com

      Ștergere