Am ascultat recent o parte din povestea unei tinere, medic. S-a pocăit înainte să își dea prima oară Rezidențiatul. A crezut că dacă ,,bifezi" anumite lucruri, îți faci partea, Dumnezeu îți dă, îți face automat. De parca El ar întocmi ,,contracte” cu noi. El e suveran și face ce vrea cu copiii Lui. Fiecăruia i-a scris o poveste unică.
Și Dumnezeu i-a inchis orice ușă, a trecut-o prin pustiu; a căzut la Rezi, nu și-a găsit de lucru. O vreme, nici soțul ei nu lucra. A învățat dependența de El. Apoi, a luat examenul. După cum spun toți oamenii lui Dumnezeu maturi: niciun creștin autentic nu e scutit de pustiu, de teste, de încercări. Doar că nu le avem la fel, și toți deodată. Pot fi similare, dar fiecare are un parcurs unic. Știu cum e să fii în ambele ipostaze: să ai viața de ,,succes” după standarde umane, și să fii în pustiu, (să ți se ia lucruri pentru care ești văzut bine de oameni, dar de fapt nu ele sunt identitatea ta).
Știu cum e să fii ,,rățușca cea....ochelaristă, timidă”, în școală și în anumite locuri. Știu cum e să ai parte de bullying, de abuzuri diverse, și nimeni (nici măcar tu) să nu știe că ai vocația de jurnalist, de TV. Eram apreciată de profesori și unii credeau că voi face Facultatea de Litere. Dar Dumnezeu.... După ce ești suficient de pregătită și frântă, Dumnezeu să te ducă în vocația ta, să te înalțe (cum scrie în Psalmi), să te pună în locuri și cu oameni unde nu ajung mulți, să fii recunoscută pe stradă, să spună despre tine jurnaliști profesioniști că ești un jurnalist bun, iar cel mai exigent șef să declare că ai putea lucra în orice televiziune.
Și să ți se pară o joacă televiziunea și jurnalismul, deși sunt grele. Deși e ca în armată în anumite privințe. Mereu contratimp. Doar pentru că e vocația ta. Și atunci nu prea simți că muncești. Și cel mai mare har: să depinzi de El și să te păzească de mândrie.
Dar Cel care dă, are dreptul să ȘI IA! Când vrea. Pentru cât timp vrea. De când m-a mântuit, în anumite privințe, parcă toate veneau pe tavă. Anii de la Oradea. Apoi Clujul. Facultatea și masterul, experiențe atât de frumoase! Apoi primul job, am avut și colaborarea pro bono (o slujire de fapt) destul de lungă cu un site creștin cunoscut, perioada destul de scurtă de lucru remote la un ziar (care m-a pregătit pentru ce urma: ziarul din Cluj și cariera în TV).
Atâtea daruri și experiențe mi-a dat Dumnezeu, atâtea lecții! Privind în urmă, toate se leagă ca niște piese de puzzle. In unele privințe, am avut cea mai frumoasă viață. Și pentru faptul că am avut onoarea să fiu nepoata unui erou al credinței (bunicul din partea mamei), să Îl văd pe Cristos în casa noastră; dar și din partea lui tata au existat eroi ai credinței, strămoși pe care nu i-am cunoscut; precum acea mătușă care s-a rugat în pădure când au atacat-o bărbați cu gând să o violeze și Dumnezeu a trimis fulgere care i-a izbit de copaci, iar ei au strigat să înceteze rugăciunea că nu îi fac nimic.
Nu aș face schimb cu nimeni! Deși uneori a venit ispita asta. Simt că am trăit unele lucruri cât nu au experimentat alții într-o viață. Atât în Cluj, cât și acasă, în perioada de pustiu. Pentru că am vrut sau am meritat? NU. Datorită Lui, care a scris povestea vieții mele și a pregătit faptele dinainte ca să umblăm în ele.
Dar Dumnezeu....Același care te binecuvântează, te și testează! Diverse teste. Dacă în primii ani după mântuire sunt teste mai ușoare, nivelul crește. Soldații nu sunt ținuți în bucătărie, ci trimiși în luptă. Când crezi că ai experimentat războaie și lupte grele, urmează după cel mai greu război: un pustiu. Care diferă pentru fiecare.
Al meu a fost mai lung decât credeam și cum nu mă așteptam. Dar atât de necesar! Dacă nu eram în pustiu, nu aveam atâtea experiențe cu Dumnezeu, și cartea despre care voi vorbi la momentul potrivit. Poate nu scoteam nici volumul de poezii, nu aveam nici canal de Youtube, nici colaborare cu un radio creștin; sau cea plătită cu un site laic pentru femei. Nu aveam nici timpul de odihnă și refacere după TV. Eu muncesc mult când sunt implicată în ceva, trag de mine, sunt perfecționistă și ambițioasă. Și Dumnezeu știe când să te oprească. Nu aveam nici timpul cu cei dragi, de recuperat niște lucruri. Eu am plecat pe chirie la 16 ani. Trebuia să recuperez și să experimentez niște situații și trăiri. Dacă nu era pustiul, nu existau în colecția mea nici anumite amintiri superbe pe care nu le-aș fi putut avea cu un job clasic, de 8 ore, independentă și singură într-un oraș mare.
În pustiu, Dumnezeu pune oglinda pe tine, dar îți arată și cine sunt oamenii de lângă tine. Și ei sunt testați, ca prietenii lui lov. Nu scapă niciunul. :) Vezi dacă te susțin, dacă se roagă, dacă te bârfesc, dacă nu te înțeleg, dacă dau interpretări și explicații când ar trebui să tacă, dacă te privesc de sus sau cu milă, ori dau verdicte, (când tu de fapt ești în pregătire pentru un viitor măreț, nu o victimă). Vezi dacă te caută, dacă trag concluzii pripite, dacă au impresii greșite despre situația ta etc. În pustiu trebuie să ierți mult! Și să înveți cât să te mai deschizi, ce să spui, când și cât de aproape să lași. Și înveți să iubești și să vezi prin ochii Lui. Cazi, plângi, te ridici. Și te ții de Cel care judecă drept și te cunoaște cel mai bine! De Cel care i-a făcut mamei mele o promisiune când era însărcinată cu mine. Știam de tânără că Dumnezeu are un plan minunat pentru viața mea; însă acel plan includea și pustiu! Și poate în viață va mai veni ceva greu, ceva de neînțeles și nesuportat pentru firea umană, însă Dumnezeu e Același!
În pustiu, înveți ce să nu faci după ce vei ieși de acolo. Să nu uiți lecțile învățate! Să nu judeci pe alții care trec sau vor trece prin pustiu. Să nu crezi că știi tu de ce trece cineva prin ceva. În rare cazuri, îți descoperă Dumnezeu. Sunt convinsă că doar mie mi-a spus ce era cel mai important, ce trebuia să aflu, nu altora.
(Chiar daca uneori am interpretat greșit. Sau m-am înșelat cu privire la anumite aspecte, unele doar detalii, nimic important. Nu m-a lăsat mult în nicio confuzie sau înșelare. Am greșit că, din dorința mare de a mă căsători, am estimat timpul, din visele de la El, cum nu trebuia. Multe fete, care au așteptat îndelung pentru căsătorie, au făcut asta. Sunt lecții pe care le înveți, apoi ești de folos și altora. Numai cine s-a căsătorit mai târziu, înțelege deplin. În plus, am mai greșit că nu am ținut pentru mine acele interpretări bazate pe deducție, logică și rațiune sau pe ce credeam că mi-a spus Dumnezeu. Pentru că după ce te-ai făcut vulnerabilă, doar Dumnezeu mai poate schimba impresii despre tine, chiar ale unor oameni dragi, cu bune intenții. Trebuie să învățam că lucrurile personale sunt între noi și El. )
Da, anumite lucruri despre viața mea, (cu scopul de a mă ridica și încuraja), Dumnezeu le-a arătat și unor apropiați. Mi-a vorbit însă și prin cine nu mă cunoaște personal. Dar cele mai multe mesaje primite confirmau ce îmi spusese mie deja.
Dumnezeu se folosește de cine dorește, dar nu are intermediari între tine și El. Toamna asta, mi-a dat o lecție și m-a și mângaiat prin ea. O persoană dragă, matură în credință, cu bune intenții, s-a rugat pentru mine. A întrebat ceva legat de mine. Și a simțit prezența Lui. I-a vorbit clar: Nu e treaba ta!
Persoana a acceptat mesajul și a fost smerită să îmi spună. Evident că Dumnezeu vrea să îți comunice personal ceva care te privește doar pe tine, și nimeni nu trăiește în locul tău.
Învăț și eu că nu e treaba mea să caut explicații pentru ce trăiesc alții. Mi s-a întâmplat să îmi spună și mie: Nu e treaba ta! Ai nevoie de smerenie să accepți că nu e treaba ta. Că treaba ta e să iubești, să susții cum poți, să te rogi. Răspunsurile și explicațiile nu vin la tine, ci la persoana în cauză. De exemplu, e evident că doar eu și viitorul meu soț știm și vom ști și mai clar de ce am asteptat atât! Am deja răspunsuri. Nu pe toate. În lumina a ce mi-a arătat Domnul din viitor, chiar înțeleg bine unele lucruri și cum TOATE se leagă ca un imens puzzle și lucrează împreună.














