O zi obișnuită de vară într-un orășel de provincie. La o casă, în curte, este forfota specifică muncii. Adulții construiesc o cameră. Bărbații, tata și bunicul, sunt prinși cu treburile.
Mama îl adoarme în casă pe cel mic, care are câteva luni.
Fetița se joacă în curte. Are doar doi ani, dar e energică. Explorează. Și brusc, îi vin idei.
Se satură să se joace singură în curte. E obișnuită cu plimbările cu bicicleta, cu bunicul. Își ia poșetuța, ca o doamnă în devenire :)), deschide poarta și pleacă. Minutele trec.
Nimeni nu știe că ea a dispărut.
După o vreme, la poarta familiei vine o femeie, care locuiește destul de aproape, nu pe aceeasi stradă, ci pe următoarea, care este un fel de prelungire.
Strigă. Iese mama. Femeia întreabă: ,,Nu-i a dumneavoastră o fetiță care.....?” Și spune ce a văzut.
Fetița mergea pe stradă, cu gentuța, hotărâtă. Mama se alarmează. Nu o găsește pe copilă nicăieri în curte. Îl pune pe tata în temă cu problema. Rapid, bărbatul ia bicicleta și pornește în căutarea primei odrasle.
Nu merge mult, când o zărește. Este pe un trotuar, destul de aproape de un bloc, lângă o șosea. E drept că pe atunci nu era traficul ca acum.
Bărbatul se oprește și o întreabă: ,,Unde mergi (îi rostește numele)? Replica fetiței, care e foarte senină, de parcă ar face ceva firesc: ,,A pimbare.”
Plimbarea se sfârșește însă acasă, adusă cu bicicleta. Bineînțeles că nu este certată, dar părinții iau măsuri să nu mai evadeze plimbăreața. Pun un sistem de securizare la poartă, un fier care se trage, și la care ea nu mai ajunge.
Cum ar fi fost dacă.....? Dar dacă acea femeie nu ar fi observat fetița? Dacă era furată, lovită de o mașină....? Dacă ajungea pe lista copiilor dispăruți? Logic, se putea întâmpla o nenorocire. Un copil de doi ani nu poate merge pur și simplu la o plimbare în oraș. Este posibil să nu își mai revadă niciodată părinții.
Arc peste timp. Fetița de atunci este adult. O femeie trecută prin multe. Din nou este o zi de vară, 26 iulie 2024. Ea merge cu bicicleta în oraș, la un magazin. La întoarcere, alege să treacă prin zona unde a fost găsită la doi ani.
Nu se gândește la ce s-a întâmplat atunci, nu face vreo legătură; din alte motive vrea să meargă pe acea rută.
Pedalează, nu are viteză, șoseaua e liberă, dar aude un sunet de mașină mare. Imediat după ce trece de colțul de la un trotuar, vizavi de parcul unui bloc, merge prea aproape de bordura trotuarului, practic se ,,lipește” de bordură.
Probabil nici nu a luat bine curba. Nu vin mașini, în afară de cea care a făcut gălăgie. Un camion roșu. Femeia este aproape de șosea, pe o o fâșie îngustă de lângă trotuar.
Camionul vine prea aproape. Cum a avut acel mic impact cu bordura, în fracțiuni de secundă, ea s-a dezechilibrat. Pare totul puțin în ceață. Nu a căzut, a avut puterea și reacția corectă să pună picioarele jos în final. Dar putea cădea chiar sub camion, ori peste el, fiindcă tocmai trecea. Sunt lucruri care se întâmplă în câteva secunde și nici nu le mai realizezi bine, dar știi că puteai fi nenorocit sau mort.
Dar e în viață, teafără, își continuă drumul și îi vine să plângă, conștientă de pericolul prin care a trecut. E un fel de șoc. Dar și o lecție de viață. În minte îi vine un verset: ,,Ingerul Domnului tabaraste in jurul celor ce se tem de El si-i scapa din primejdie.” (Ps.34:7)
Mai târziu, în aceeași zi, realizează că incidentul a fost aproape de zona unde a fost găsită la doi ani. Același trotuar, (dacă nu o fi fost înlocuit de către autorități).
Această protagonistă sunt eu. Fetița care a fost în pericol la doi ani, femeia care putea să treacă prin ceva foarte grav sau poate chiar să moară azi. Am fost de câteva ori în viață foarte, foarte aproape de moarte. La milimetri. Faptul că sunt aici este o dovadă a bunătății și iubirii lui Dumnezeu. Doar El m-a păzit, m-a salvat. Mâinile lui își înconjoară copiii, precum un tată. Nu există explicații raționale doar sau ,,coincidențe”. Știu clar că ce am trăit a fost har. Un dar nemeritat. Să fiu ocrotită, scăpată.
Sunt mereu marcată când mă gândesc că puteam să nu cresc în familia mea, dacă dispăream la doi ani. Sunt atâtea știri cu copii dispăruți. Pentru mine au o altă conotație, dacă mă gândesc la ce-ar fi fost în cazul în care... Și nu, nu a fost neglijență parentală. Nimic de care să se facă vinovați ai mei. Mă jucam frecvent în curte. Nu au realizat că ajung la clanță și că îmi vor veni idei năstrușnice. Atâtea se pot întâmpla chiar sub nasul adulților.
De aceea, subliniez, Dumnezeu acordă oamenilor mari favoruri. Atâtea dovezi de dragoste! ,,I-am tras cu legaturi omenesti, cu funii de dragoste...” Osea 11:4.
Sunt recunoscătoare și conștientă de fragilitatea vieții, de dependența de El. În câteva secunde poți trece dincolo. Nu este deloc un clișeu că viața e un dar. Tu ce faci cu a ta? Pentru ce trăiești?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu